O zi din viata

O dimineaţă. Cu un ceas. Un ceas ce sună prea devreme. Adică mult mai devreme decât aş vrea eu. Dar, ce sa-i faci?, asta-i viaţa! Trebuie să mă trezesc, pentru că munca mă aşteaptă. Nu am de ales. Mă trezesc de-a binelea, dintr-o dată. Nea Ene fuge de la gene mai repede decât credeam. Şi rămân uimit de mine însumi, cel căruia îi trebuia atât de mult timp ca să se ridice din pat de dimineaţă. Să fie oare de vină acel moment? Caut să văd dacă aşa e. Şi descopăr că este chiar aşa. Pur şi simplu nu mai am răbdare. Vreau să ajung la acel moment. Dar mai este atât de mult până acolo!...

E bine. Pentru că m-am sculat mai devreme, am timp. Să verific dacă totul este aşa cum am planificat. Mă uit la ţinută. Costumul, cenuşiu, cu o nuanţă ce pare ruptă dintr-un decor de toamnă ca cea de afară, e aranjat la „dungă”. Am făcut-o încă de aseară, pentru a nu avea surprize în cazul în care mă voi fi trezit prea târziu de dimineaţă. Venind de la slujbă, nu voi mai avea timp pentru aranjat. Totul e perfect. Totul e la locul lui. Zâmbesc satisfăcut.

Un lucru. Un mic obiect. Micuţ, dar extrem de simpatic şi draguţ. Aşteaptă şi el acel moment. Dar nu cu încordare, ca mine. Privind la el încă o dată, îmi aduc aminte cât de mult l-am căutat, cât de mult am insistat să îl găsesc pe el sau măcar ceva asemănător lui.  Acum este în mâna mea aşteptându-şi destinul şi descopar încă o dată ce bună alegere am făcut luându-l pe el.

Încep să mă pregătesc de o nouă zi. O simplă zi, obişnuită ca toate celelalte. Aceeaşi viaţa monotonă, cu trezirea de dimineaţă, pregătirea de plecare, serviciul. Rutina începe să îşi facă din nou efectul. Ca un soldat care din obişnuinţă ştie ce are de făcut, mă pregătesc şi eu de serviciu. Mereu aceleaşi lucruri. Uneori mă înfurie chestia asta. Aş vrea să fie şi altfel, dar, oricât aş încerca să schimb ceva, nu pot reuşi să schimb decât într-o mică măsură. Însă azi lucrurile vor fi puţin mai diferite, mai ales seara. Şi acest lucru mă bucură.

Un timp. Un timp îndelungat de aşteptare. La serviciu, îmi fac slujba. Însă parcă nu merge ca în celelalte zile. Chiar şi colegii mei văd acest lucru. Dacă la început am putut aştepta cu răbdare, pe măsură ce trece timpul, nerăbdarea pune tot mai mult stăpânire pe mine. Bine că am de lucru, altfel aş deveni extrem de agitat. Şi e bine că am nişte colegi extraordinari în acest sens. Ei ştiu cum să facă să treacă timpul mai repede. Mai o vorbă, mai o glumiţă din partea lor, mai un banc, şi timpul trece. Însă parcă dinadins vrea să treacă aşa de încet. Secundă după secundă, momentele par a fi ore, zile chiar. Ce chestie şi cu timpul ăsta: uneori ai vrea să treacă atât de greu, iar alteori abia mai trece. Ultima oră e chiar cumplit, mă uit din trei în trei minute la ceas. Unul dintre colegi se uită la mine şi remarcă: “Ce ai păţit, ai  întâlnire cu vreo fată?”, şi un zâmbet şugubăţ îi apare în colţul gurii. Tac chitic. Nu spun nimic. Aşa cum am ţinut totul secret pâna acum, vreau să rămână şi de acum încolo. Pâna la un anumit moment. Aceasta pentru că nu vreau să fiu subiectul niciunui fel de glumă.

Răsuflu cât se poate de uşurat la terminarea celei din urmă ore. De acum a mai rămas puţin. Şi totul depinde de mine. Plec în fugă de la serviciu. Dacă până acum nu am ştiut cum să fac să treacă timpul mai repede, de acum timpul mă pune pe fugă. Alerg acasă ca să apuc să mă schimb. Că doar pentru atâta mai am timp. De mâncat, abia deseară. Mă bucur totuşi că chinul aşteptării a luat sfârşit. Ajung cu bine acasă, mă aranjez, şi mă schimb. Iau lucruşorul, micuţul obiect ce va fi vedeta serii şi dispar. Plec bucuros că voi ajunge fără nici un pic de întârziere.

Locul de întâlnire. Aflat în mijlocul oraşului, destinat doar pietonilor, cu bănci elegante, însă şi cu mult spaţiu verde în jur., cu o fântână arteziană a cărei apă clipoceşte într-un mod plăcut auzului, ca un mic izvor ce ţîşneşte din poala unei stânci de munte. Este locul ideal pentru întâlniri, de orice fel ar fi ele. Traficul este prea intens pentru acea oră din zi. Aş fi vrut să fie mai lejer. Pentru că am ajuns ceva mai devreme, mă pun pe o bancă. Încerc să mă liniştesc, să mă opresc din graba avută. Reuşesc. Privesc la superba zi de toamnă, cu soarele călduţ, cu priveliştea deosebită oferită de culorile galben-roşiatice sau ruginii a frunzelor ce sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru plăcerea unui dans la care invită vântul, un partener câteodată  molcom iar altă dată pătimaş. M-am liniştit doar pe moment. Cu gândul la ce se va întâmpla, inima a început iar să îmi bată. Din ce în ce mai tare! Ce mai, simt ca am şi eu inimă! Gândul se duce de la lucrurile din jur la ce se va întâmpla azi. Am emoţii. Îmi fac probleme: cum va ieşi? Deşi ştiu că nu aş avea de ce să îmi fac probleme.

O tânară. O fată frumoasă, ca o crăiasă din poveşti. Apare prin mulţimea de oameni. Nu îmi pare cunoscută. Înăltuţă, subţirică, dar cu forme ale corpului bine definite şi feminine, cu gesturi elegante, se apropie tot mai mult de mine. Privesc la ea. Rochia, de un albastru ca cerul senin de vară, se potriveşte foarte bine cu părul blond, aproape galben pai. Părul prins în spate, într-o coafură de zile mari îi scoate bine în evidenţă trăsăturile calde şi fine ale obrazului. Gura, ce mă duce cu gândul la Ea datorită asemănării izbitoare, cu buzele subţiri dar senzuale, o fac ca desprinsă din poveşti. Şi cu ochelarii ce îi ascund ochii, arată foarte bine. Da, e draguţă fata, foarte draguţă. Cochetă chiar. De parcă ar fi o actriţă de cinema.

Când e la doi metri de mine, un zâmbet cald şi şmecheresc îi apare în colţul buzelor. Parcă cunosc acel zâmbet... Însa nu mai am timp să gândesc de unde. Aud glasul ei, aflat acum la doar un pas de mine salutându-mă! Rămân uimit. Nu, nu se poate! Chiar nu se poate! E Ea! Îmi trebuie timp să mă dezmeticesc. Se vede că sunt dezorientat. Ea îşi dă ochelarii jos de pe nas şi zâmbeşte, zâmbeşte cu multă înţelegere. Ah, acea înţelegere care m-a făcut să mă topesc din start dupa ea! În alte situaţii m-aş fi simţit penibil, însa cu ea, nu. Şi ştiu că niciodată nu va fi altfel. Îmi revin, încet-încet. Şi abia apoi raţiunea îşi face loc printre sentimente şi emoţii: era oarecum normal să nu o recunosc, odată ce mereu venea la întâlniri îmbrăcată simplu, cu părul lăsat să fluture în bătaia vântului, şi rareori cu ochelari de soare. Ochii ei, cu privirea profundă, ce încearcă să privească mereu dincolo de aparenţe, sunt fixaţi asupra mea, iar vocea, sensibilă şi caldă spune: “Asa, acum ti-ai revenit!”. Ne salutăm cu un pupic pe obraz, aşa cum obişnuim de fiecare dată când ne revedem. Revin la acea stare de familiaritate ce o am în prezenţa ei, stare ce o am cu privire la orice alt lucru când sunt cu ea – parcă toate îşi au locul lor, iar ea este în centrul lor, acolo, lângă mine. Zâmbesc şi eu, un zâmbet ce nu va mai pleca de pe buzele mele întreaga zi. Poţi să nu zâmbeşti când eşti lângă o fiinţă aşa de frumoasă? Însă gândul mă ia şi mă duce în altă parte, şi mă întreb: ştie ceva? I-a spus cineva ceva? Nu avea cum. Nu am spus nimănui ce se va întâmpla azi. Oare să fi simţit ea ceva? De ce tocmai azi s-a aranjat în aşa fel încât să fie atât de cochetă? De ce nu se miră că şi eu am venit azi la costum? E o enigmă, un mister pentru  mine.

Mai stăm un timp pentru a admira natura din jur. Toamna şi-a lăsat cu bogăţie culorile ei pastelate peste ceea ce a fost cândva un verde plin de viaţă. Iar noi, în mijlocul ei, parcă întregim ceea ce lipseşte, nişte ochi deschişi care să vadă frumuseţile din jur – un soare blând, dar luminos pe un cer albastru ce pare încă de vară, un aer proaspăt, căldicel încă, spălat de ploile ce trecuseră, ale cărui miresme ce ies din pământul reavăn te încântă aspirându-l adânc în piept, frunze ce cad molcom la pamânt, neţinând cont de freamătul oamenilor din jur, spunându-şi fiecare povestea vieţii ei de-o vară. Natura moare încet şi această moarte a ei ne îndreaptă mereu spre meditaţie. Stăm amândoi liniştiţi, ea cu capul pe pieptul meu,  eu mângâindu-i  uşor umărul şi privim natura. Îmi trec degetele prin părul ei a cărui culoare face concurenţă frunzelor gălbui din jur. Mă gândesc: “Oare ele nu sunt invidioase din aceasta cauză?” şi zâmbesc. Arareori mai scoatem câte un cuvinţel. Ca de fiecare dată când ne întâlnim, ne umplem de natură, pentru a face faţă provocărilor zilnice ce ne sunt adresate în mijlocul betonului şi asfaltului lipsit de viaţă a oraşului.

Într-un târziu, ne ridicăm. Soarele se îndreaptă către apus şi nouă ni se face foame. Mergem, ca de obicei, la restaurantul preferat. Un restaurant ce are spaţii despărţite între ele, spaţii ce conţin nu mai mult de patru mese fiecare. Un loc unde poţi fi ceva mai intim decât în alte restaurante, unde, vrei, nu vrei, privirea ţi se intersectează mai întotdeauna cu cea a trecătorilor sau a ocupanţilor vreunei mese. Pe drum povestim. La restaurant, până ce ospătarul aduce mâncarea, aşezati faţă în faţă, ne sorbim din priviri, ne ţinem de mâini şi povestim. Povestim din nou. Povestim orice, câte-n lună şi-n stele. Nu există subiect pe care să nu îl putem aborda împreună. Şi ne face plăcere să discutăm. Dacă am putea, am face-o non-stop. În cele din urmă, printre discuţii, mai şi mâncăm. Aproape că am uitat de foame. Parcă zicea cineva că “dragostea trece prin stomac”. Să îl cred? Nu pot să îl cred! Restaurantul, mâncarea, lucrurile şi oamenii din jur pălesc atunci când stai în faţa celei mai dragi fiinţe. Privesc la Ea. Nu pot decât să văd ce poate fi mai frumos pe aceasta lume. Vorbesc cu Ea. Înţelegerea îşi are locul ei pe deplin, înţelegere izvorâtă dintr-un suflet geamăn cu  al meu. O cunosc. Da. Şi ştiu că pot avea încredere deplină  în Ea, că Ea este şi va fi mereu alături de mine, indiferent ce s-ar întâmpla, că mă va copleşi cu atenţia ei, că va fi alături de mine mereu şi că mă va susţine când îmi va fi greu, că va şti întotdeauna cum să mă ia ca să scot ce e mai bun din mine. Acum, încă o dată, simt că inimile noastre nu mai sunt separate. Unitatea stabilită între ele, bătăile lor la unison, mă fac să am impresia că zbor. Dar oare sufletul meu nu zboară când sunt cu Ea? Poate că nu e doar o impresie.

Terminăm de mâncat. Nu şi de povestit. Nu şi de vorbit, de discutat. Nu contează că sunt probleme personale  obişnuite sau că sunt subiecte despre care nu vorbeşti chiar în fiecare zi. Noi discutăm. Chiar şi la mult timp după ce am terminat cu mâncarea. Pot spune că am o adevarată parteneră de discuţie!

Plecăm într-un târziu. Afară s-a înserat de mult. Noaptea îşi face loc tot mai mult într-o toamnă ce se vrea a fi memorabilă pentru noi. Oraşul devine tot mai liniştit, lăsând în parcurile lui loc cuplurilor de îndrăgostiţi să se desfăşoare în voie.

Un loc. Un loc cât se poate de special pentru noi. O buturugă. Rămăşiţă a unui copac ce şi-a ridicat cândva măreţia coroanei sale până la cer, se odihneşte acum  printre alţi copaci situaţi pe malul lacului, acolo unde puţini ochi ajung să privească. Loc suficient pentru doi tineri ca să stea şezând pe ea. Cam înghesuit, dar oare nu e mai bine aşa? Zâmbesc şi la acest gând. Şi îmi aduc aminte de o mica anecdotă: “Întrebare: ce îi face pe doi tineri să se înghesuie pe acelaşi loc din tramvai când de fapt tramvaiul e gol? Răspuns: dragostea!”

Ne aşezăm pe buturugă. Îmbrăţişaţi. Vremea poveştilor s-a dus. Acum ne simţim prea aproape unul de celălalt pentru a mai vorbi. Cuvintele ar fi de prisos. Stăm liniştiţi. În acest colţ retras de oraş, liniştea  din sufletele noastre şi-a pus parcă amprenta şi asupra lucrurilor din jur. Totul pare îngheţat, totul este nemişcat. Totul e ca şi imaginea unei fotografii, moment rupt din tumultul vieţii cotidiene. Natura ne ajută şi ea la a simţi unirea dintre noi. Luna plină, cu al ei nimb rotund de lumină, priveşte de sus la noi zâmbind parcă, împrejurându-ne cu lumina ei difuză, ideală pentru momente ca acesta. În depărtare, oraşul îşi trăieşte viaţa cu zgomotele lui, însă în jurul nostru e linişte. Doar clipocitul apei din lac, la mişcarea vreunui peşte se mai aude. Şi doar inimile noastre freamătă la simţămâmtul prezenţei fiinţei care ne este atât de dragă. Acel loc, acea buturugă, e sinonimul fericirii pentru mine. Dar aceasta pentru că e şi Ea acolo. Cum ar fi fără Ea acolo? Nici nu vreau să mă gândesc. Tot ceea ce contează e că suntem împreună. Atât.

Apoi, urmarea firească a lucrurilor. O mângâiere. O mână a ei, timida,  pe faţa mea. Apoi a mea pe a ei. Iar apoi, mângâieri din plin. Încerc să o simt, să o percep aşa cum este Ea, cu toată frumuseţea ei fizică şi sufletească, să mă contopesc cu tot ce e ea ca fiinţă. O privesc în ochi şi buzele ni se apropie. Fără jenă. Fără timiditate. Şi parcă nu îmi vine să cred că Ea e fata aceea cuminte, aproape timidă, pe care am cunoscut-o până acum. Dar totul e perfect normal, totul e la locul lui. Ne sărutăm. Cu foc, cu patos. Cu dorinţa de a-l face pe celalalt fericit. Şi când îi simţim fericirea, fiecare dintre noi se bucură în dreptul lui. Mângâierile, sărutările noastre sunt exprimarea cea mai bună a ceea ce simţim unul pentru celalalt. La un moment dat, ne oprim, lăsând, din nou, în liniştea nopţii, ca doar inimile noastre să vorbească.

Şi, desigur, un moment. De fapt, nu un moment. E Momentul. Îmbătat de dragoste, înconjurat de acele clipe sublime alături de Ea în mijlocul unei naturi ce parcă simte cu noi, scot din buzunar, cu grijă şi atenţie, pentru a nu distruge acele momente rupte din paradis,  micuţa cutiuţă cu acel lucruşor în care am investit atâta atenţie în ultimul timp. Ea, înca cu inima aflată în sferele celeste ale dragostei priveşte la mine, la ce fac. Mă vede deschizând mica cutiuţă frumos ornamentată, şi scoţând obiectul din ea. Uimirea apare pe faţa ei scăldată încă în siguranţa şi încrederea dragostei. E ceea ce îşi dorea atât de mult! Privim amândoi la obiect pentru câteva secunde în linişte. Mă miră faptul că nu spune nimic. Cred însă că e suficient de sensibilă încât să aprecieze momentul şi să lase lucrurile să decurgă de la sine, pentru a nu prejudicia ceea ce trebuie să fie atât de frumos. Mai târziu, o întrebare venită din străfundurile fiinţei mele, o întrebare ce abia aştepta să fie pusă, o întrebare ce aştepta înfrigurată un răspuns, iar răspunsul, ah!, răspunsul!, oricare ar fi el, se află în inima şi pe buzele ei. “Vrei să te căsătoreşti cu mine?” Simplu. Parcă prea simplu. Pe moment, tace, lăsând ca aşteptarea şi suspansul să îşi aibă efectul dorit. Răspunsul, rostit încet, dar la fel de profund ca şi întrebarea, şi la fel  de simplu, ţâşneşte în cele din urmă cu hotărâre din adâncurile inimii ei. “Da!”.  Încet, iau cu delicateţe mâna ei într-a mea, şi îi pun inelul cu diamant pe deget.

Mai apoi, tăcere. Deplină. Chiar şi inimile noastre s-au oprit şi tac. Puternic strânşi unul la pieptul celuilalt, ne lăsăm pătrunşi de semnificaţia momentului. Am vrea să nu mai treacă niciodată. Dupa câteva clipe însă, încercăm să gândim ce am realizat acum. Ce urmări va avea acest lucru. Cum va amprenta viaţa noastră de acum încolo. Îmbrăţişaţi la fel de puternic, realizăm că de acum, suntem sortiţi unul altuia, pentru totdeauna.

Bucuria începe, pe măsură ce realizăm ce s-a întâmplat, să apară la iveală din sufletele noastre. Încet, la început. Tot mai tumultuoasă pe parcurs. Revărsându-se în cascade. Devine atât de puternică încât nu mai putem sta în acelaşi loc. Vorbind, degajaţi, începem să ne plimbăm pe aleile parcului. Dar parcă corpurile noastre nu pot cuprinde bucuria imensă ce ne-a cuprins pe amândoi. Cântăm. Cântăm râzând, iar uneori strigăm de bucurie. Sărim, ne învârtim ţinându-ne de mână, ca nişte copii lăsaţi liberi să se joace. Dansăm. Pentru puţinii trecători grăbiţi ai acelei seri târzii de toamnă, părem a fi poate nebuni. Sau cel puţin deplasaţi. Dar nu ne pasă. Ceea ce simţim, momentul avut, depaşeşte cu mult ceea ce poate face remarca răzleaţă a unui trecător necunoscut.

Mai trece ceva timp până să ne potolim. Cu extazul încă în suflet ne îndreptăm uşor spre casă. O conduc, fericit că cândva nu va mai trebui să o conduc, căci vom merge împreună acasă. La căsuţa noastră. Vorbim din nou. De data asta nu despre câte-n lună şi-n stele. Doar despre noi. Despre viitorul nostru. Evaluăm. Analizăm ce putem face cu ce avem fiecare. Visăm cu privire la ce se va întâmpla de acum încolo în vieţile noastre. Însă încercăm să rămânem cu picioarele pe pământ, atât cât putem, pentru a fi cât mai realişti. La urma urmei, e viitorul nostru în joc.

Ajunşi în faţa casei ei, ne îmbrăţisăm din nou. Îşi pune capul pe pieptul meu şi tăcem pentru câteva momente lăsându-ne pradă visurilor. Mă gândesc, intr-un târziu, că am rămas cu o enigmă nerezolvată azi. Şi o întreb: “Ai simţit, ai ştiut ce va fi azi?” Răspunsul e pe măsură: “Oare nu aşa trebuia să se întâmple?” Şi nu pot decât să mă înclin în faţa sensibilităţii ei, a intuiţiei care a ştiut să prevadă fără a i se spune nimic despre acest moment ce se dovedeşte a fi atât de sublim în viaţa noastră. Încă o dată, încă o dată mai mult, realizez că e o fată unică, că e o fiinţă deosebită.

Ne despărţim cu un sărut lung şi câteva cuvinte tandre, drăgăstoase. Cu o mare părere de rău. Pe drum spre casă, meditez la ce s-a întâmplat. Deşi a trecut mai bine de jumătate din noapte, nu mă grăbesc. Încă sunt pătruns de moment. Beatitudinea încă nu a părăsit inima mea. Şi ce dacă mâine voi fi obosit la lucru? Azi e ziua mea, azi a fost momentul nostru! Rămân conectat la ce s-a întâmplat, plutind parcă pe drumul spre casă. Nici răcoarea nopţii, ce prevesteşte apropierea iernii, nu poate să mă îndepărteze de la ceea ce a fost azi. Ajuns acasă, mi-e greu să merg la culcare, ştiind ca azi va deveni ieri, că va fi la un moment dat istorie. Totuşi, obosit fiind, mă întind pe pat. Având-o pe Ea în minte şi în suflet, cele mai frumoase vise cu ochii deschişi nu mă ocolesc. Aflat între somn şi realitate, visând încă la Ea, ceasul, cu sunetul lui bezmetic, mă trezeşte la realitate, la realitatea unei noi zi obişnuite ca oricare alta. Aceasta, până când o voi revedea din nou pe Ea.