Muzica

Păşea lin şi timid pe mocheta scenei, un loc cu totul necunoscut ei pâna atunci. Ar fi făcut orice să nu ajungă în acea ipostază. Nu avea curajul necesar să facă faţă mulţimii de priviri care, ca nişte ochi de vulturi ce îşi urmăreau prada, cel putin asa i se parea ei, o urmareau acum pe ea. Insa imboldul launtric era mult mai puternic. Scopul pentru care se afla acolo biruise teama, nesiguranta si dorinta de a trece cit mai neobservata. Stia ca in multime se aflau oameni simpli, dar mai stia si ca se aflau nume grele in ce priveste muzica, oameni care au creat si au oferit inimilor pamintenilor ceva ce poate doar in Paradis mai poti gasi.

Avea 15 ani. Era doar o copila. Cu par negru, ca negrul unei nopti de vara, cu trasaturi de femeie frumoasa in devenire, insa pastrind inca formele copilaresti ale chipului. Cu o privire profunda ce exprima in ea adincimea maxima la care poate ajunge un suflet de copil, si care denota o tristete greu de invins. Nu era un copil obisnuit. Trecuse pina la aceasta virsta prin multe, astfel ca viata incepuse sa o maturizeze inainte de vreme. La 13 ani ii murise tatal intr-un accident de masina. Fusese mentorul ei, cel ce ii indrumase pasii in primii ani de viata. Mama ei lucrase mai tot timpul, iar el, fiind mai liber datorita naturii serviciului sau, se ocupase de cresterea ei. Si cu siguranta de aceea moartea lui avea sa o afecteze profund. Fusesera foarte apropiati, erau ca doi prieteni, si de aceea lipsa lui era de neinlocuit. Dar nu era numai atit. Dupa inca un an, mama ei se imbolnavise de o boala incurabila, care avea sa o tintuiasca intr-un scaun cu rotile. Si de atunci incepuse calvarul. De atunci nu a mai putut fi vorba de o copilarie normala.

            Dincolo de scoala, de invatat, ii mai raminea prea putin timp pentru alte lucruri pe care ar fi vrut sa le faca. Trebuie sa poarte de grija de mai toate nevoile mamei sale. Mai era o matusa de-a ei care venea din cind in cind sa o ajute la treburile casei, insa trebuise sa invete sa faca lucruri pe care alti copii incep sa le faca mult mai tirziu. Si in plus, mai aparuse si grija zilei de miine. Nevoile se faceau simtite tot mai acut, tot mai mult. Nu isi mai putea permite decit sa traiasca cu ceea ce avea nevoie. Viata era dura cu ea. Si de aceea tristetea si apasarea nu ii ocoleau inima firava de fetita simpla si cuminte.

In tainele muzicii o initiase tatal ei. Cunoscuse muzica. Era de fapt pasiunea vietii lui. O pasiune transmisa si fiicei sale. Ea crescuse auzindu-l pe tatal ei cintind la vioara adesea in casa, si de multe ori acordurile cintecelor lui ii sensibilizau inima. La 6 ani, cind parintii fusesera plecati pentru un timp de linga ea, avusese curajul sa deschida cutia unde era vioara, lucru cu totul interzis de tatal ei, sa o ia in brate si sa incerce sa cinte la ea. Ar fi vrut si ea pe atunci sa cinte ca si tatal ei. Tot atunci tatal ei descoperise pasiunea ei pentru muzica. Si, incet, incet, a initiat-o in aceasta arta. Mai tirziu, cind la scoala o profesoara i-a descoperit talentul, nu l-a mai lasat inima sa o opreasca sa ia vioara si sa cinte. Astfel ca, atunci cind simtea nevoia, se ducea si lua vioara tatalui si cinta. Cunostea bine unele piese, insa avea ea una preferata a ei. Momentele de tristete nu o ocolisera nici inainte, insa le venea de hac prin muzica. Era destul sa ia vioara, sa cinte un timp, si uita de tot si de toate. Se cufunda in unduirea muzicii pe care o cinta, si inima ii era alinata, inima ii era vindecata de frumusetea piesei pe care o aducea cu miinile ei la viata.

La fel facea si pana acum, de cind murise tatal ei. Poate chiar mai des. Insa, ca timp, mult mai putin. Grijile casnice, treburile de facut, nu ii mai permiteau sa stea prea mult cu vioara in mina. Insa cum prindea putin timp, mergea in camera ei si isi varsa amarul inimii in muzica. Mamei ei, care o auzea din cealalta camera, ii placea cind cinta. O mai dezmortea din apatia care o cuprinsese de cind cu necazul ei. Ea cinta acum aceeasi piesa, doar acea piesa care ii placuse atit de mult. Era o cintare care incepea cu acorduri triste, asa cum era si inima ei, insa nu se oprea doar la atit, mergea mai departe. Cel ce a compus-o nu s-a multumit sa ramina in tristete, ci a intrevazut dincolo de ea, cu ajutorul sperantei, o zi mai buna, in care bucuria sa revina, si melodia se termina mereu intr-un ritm alert, bucuros, care iti inalta sufeltul. Era ceea ce ea avea nevoie, de ceva cu care sa se identifice in necazurile ei, si de un balsam care sa o faca sa uite de toata tristetea si care sa ii dea puterea sa mearga mai departe.

Si acum, statea in fata multimii, singura,  la un concurs muzical, concurs ce era o sansa unica pentru ea, pentru ca ii putea schimba intregul curs al vietii, pentru ca ii oferea posibilitatea obtineri unei burse de studiu la un liceu recunoscut pentru numele ce le-a format in domeniul muzicii. Si in plus, era o sansa pentru a-si afirma calitatile ce le avea in acest sens. Nu ar fi vrut sa participe, mai ales ca nu avea pe nimeni sa o insoteasca si sa o incurajeze la ceea ce avea de facut,  insa profesoara ei, cea care i-a decoperit talentul o indrumase si reusise sa o convinga sa concureze. Insa emotiile erau prea puternice pentru ea. Statea in fata acelei multimi de ochi care priveau doar la ea, si care se asteptau la ceva din partea ei, si ii veni sa plinga. Stia ca trebuie sa dea din ea tot ce avea mai bun, dar nu se simtea in stare sa o faca. Gandurile ii spunea ca erau altii care aveau mult mai multa experienta decit ea, erau altii care cintau mult mai bine decit ea, astfel ca ea nu vedea rostul pentru care se afla acolo. Si poate ca avea dreptate. Dar ea nu stia ca muzica nu sta numai in acordurile cintate perfect, ci si in atingerea pe care ea o ofera inimii ascultatorului. Insa privind la primul rind, ochii ei aveau sa se intilneasca cu cei ai profesoarei ei. Era acolo, cu ea, stia ca nu are pe nimeni care sa fie cu ea. Se ingrijise de orice aspect necesar pentru ca eleva ei sa aibe o reusita cit mai deplina. O privire afirmativa, plina de intelesuri, prin care ii arata ca inima ei ii este alaturi,  un gest de siguranta si un zimbet pe buzele ei ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat o adusesera inapoi la realitate, si prin amintirea cuvintelor, ultimele cuvinte pe care profesoara, cea care ii intelesese cel mai bine tristetile si dorul dupa muzica., i le spusese chiar inainte de a urca pe scena: "Tu poti face aceasta!" Realiza ca nu are de ce sa se teama, ca intradevar putea sa o faca. Si chiar daca nu reusea nimic, ce avea de pierdut? - nu o costase nimic participarea la concurs. Avusese dreptul sa aleaga ce melodie avea sa interpreteze, si de aceea avea sa cinte melodia ei, acea piesa pe care o cintase de atit de multe ori, incit nici ea nu mai stia de cite ori. Si de aceea nu trebuia sa ii fie greu.  

Capata curaj si incepu. Timid la inceput. Dar doar la inceput. Vioara ii tremura in mina, si aceasta se vedea si in ceea ce cinta. A mai facut si citeva greseli minore din cauza emotiilor. Insa, pe parcurs, muzica avea sa o captiveze din nou, si incepu sa cinte fara greseli, asa cum stia ea. Unduirea ei avea sa o duca din nou in tenebrele adinci ale disperarii, ale necazurilor, pentru a o scoate mai apoi mai pura, mai puternica, mai victorioasa asupra imprejurarilor vietii.

Realiza ca putea sa cinte destul de bine, asa cum o facea si acasa. Teama si emotiile disparura. Se lasa cuprinsa de muzica ca de o vraja, ca de o mireasma ce te ia si te duce cu mintea departe, departe, intr-un tarim al visurilor. Si atunci, isi dadu drumul. Nu ii mai pasa de ce se intimpla in jur. Uitase de multimea de priviri. Nu mai conta decit faptul ca era ea, vioara si muzica ei. Cuprinsa de extaz, se lasa cuprinsa de muzica intrutotul, si cinta cum o facea si in poropria-i singuratate, atunci cind nu o vedea nimeni. Si atunci darul ei, care era foarte probabil de sorginte divina, avea sa se manifeste din plin. La inceput asupra ei, iar apoi si asupra celorlalti. Simtea muzica, emotiile erau in acord cu notele pe care le cinta, de fapt, mai mult, muzica era insasi esenta sufletului ei. Nu mai puteai vorbi de doua lucruri distincte: om si vioara. Nu! Cele doua erau una. Vioara era ca o prelungire a sufletului care se exprima prin ceea ce putea ea exprima mai bine.

O lacrima, ce avea sa curga pe fata ei, avea sa dea tonul. Inchise ochii si uita de tot si toate. Mai tirziu, lacrimile ii siroiau pe obraji, parca in ton cu muzica. Parca si sufletul ei disparuse printre notele muzicii. Contopirea era atit de profunda incint ceea ce ramasese era doar... muzica. Si desigur ca acest lucru nu avea sa ramina neobservat. Acest lucru avea sa atinga si alte inimi. Muzica avea sa patrunda si in ele la fel ca in al sau si sa le sensibilizeze, sa la schimbe, sa le atinga cu minunatia puterii ei, La inceput, o lacrima pe fata unei femei mai emotive, pe linga alte obrazuri crispate si reci, lipsite de sensibilitate, care nu vedeau decit o fetita cintind la vioara sa. Mai apoi alti si altii atinsi de acest farmec. Unii cu lacrimi, altii fara, dar toti atinsi de frumusetea acordurilor melodiei si de modul in care era interpretata. Pina in cele din urma, marea majoritate de ascultatori aveau sa fie cuprinsi de frenezia a ceea ce era muzica sufletului unei fete fecioare.

Ajunse la ultimele acorduri. Stia ca trebuie sa termine, si de aceea reveni cu picioarele pe pamint, dar cu ochii inca scaldati in lacrimi. Atinsa de muzica, se opri dupa ultimul acord, nestiind ce sa faca. Insa nu mai trebuia sa faca nimic, caci ramase muta de uimire. Incepind cu profesoara ei, iar mai apoi si altii, si in sfirsit cu totii se ridicara in zgomotul aplauzelor furtunoase pentru a omagia ceea ce ea reusise sa faca. Era cel mai bun atestat pentru ea ca avea talent, era cel mai bun lucru care I se putuse intimpla de mult timp incoace. Tristetea o parasi, si, bucuroasa, se inclina in fata spectatorilor si multumi din priviri, retragindu-se apoi de unde venise. Aplauzele continuara mai apoi mult timp, si nu ii venea sa creada ca erau destinate ei. Doar ei. Cind aplauzele incetara, profesoara ei avea sa vina la ea, sa o imbratiseze, si plina de bucurie sa ii spuna: “Ai fost fenomenala!”

A urmat apoi asteptarea febrila a rezultatelor. Dupa ascultarea tuturor concurentilor, juriul avea sa delibereze, insa ea mai avea de asteptat in acest sens, mai erau destui concurenti care sa isi prezinte instrumentul si melodia aleasa. Dar, intr-un sfirsit, avea sa vina si acel moment. Din nou, cu emotii, din nou, cu speranta inrudita cu teama.

Era vorba de premii, trei la numar, insotite de trei mentiuni. Toti cei ce le vor avea, vor avea parte de bursa si de recunoastere pentru a le fi inlesnita calea pe tarimul muzicii. Aflase deja care erau numele celor trei care primisera mentiune. Nu spera la vreun premiu, nu se considera atit de buna, astfel ca incet incet, disperarea si tristetea incepea din nou sa ii framinte sufletul. Insa profesoara ei stia ce stia. Statea linga ea, cu o mina pe dupa umarul ei, inca plina de speranta.

Se anunta cistigatorul premiului trei. Nu era ea. Si atunci o lacrima avea sa curga din nou din ochii ei, gindindu-se la ce oportunitate pierduse si la faptul ca avea sa continue aceeasi viata de pina acum. Nu mai avea nici o speranta. Cum sa fie ea printre primii doi de la acest concurs? Nu avea cum! Privi la cel care luase acel premiu trei, si se gindi cit de bucuros trebuie sa fie acel tinar pentru ce realizase. Iar ea, ea ramasese pe dinafara!

Insa... Nu ii veni sa creada! In dreptul premiului doi, avea sa isi auda numele spus in fata multimii mari de oameni. Urca din abisul disperarii intr-un singur moment pe treptele Paradisului, si inima ei avea sa ramina acolo pentru mult timp. Acest lucru avea sa ii dea un nou sens vietii, o directie clara si precisa, si ceva mai mult timp pentru a se ocupa de viitorul ei. Stia ca de acum, matusa sa o va intelege si se va ocupa mai mult de mama sa, astfel incit ea sa isi ia timp si pentru muzica, pasiunea vietii sale. Tristetea se dusese, bucuria imensa a succesului, atit de mare pe cit de mare era disperarea de dinainte, ii invalui inima, si ii schimba fata, astfel ca un zimbet imens ii aparu pe fata. Ochii mai purtau tristetea luptelor avute, dar sufletul ii era linistit. Realizase ceva, si nu era chiar nimic, era o punte de lansare in viata, un oportunitate care avea sa o faca sa reuseasca intr-un domeniu care ii placea atit de mult, si la care se pricepea atit de mult.

Sosind acasa, impartasi bucuria ei cu mama ei, care deveni si ea pentru scurt timp bucuroasa pentru realizarea fiicei ei. Merse apoi la culcare, insa mult timp nu putu dormi, revazu in minte fiecare moment al zilei si il retrai aproape la intensitatea cu care le avusese. Intelesese ca realizase ceva in viata si adormi cu multumire in suflet pentru tot ce se intimplase in acea zi extraordinara. Statea cu diploma la pieptul ei, si era multumita. Ii mai trecea uneori prin gind cum ar fi fost daca nu facea greselile de la inceput, poate ca ar fi luat premiul I, dar acest lucru nu conta pentru ea, o fiinta cu o inima ce se obisnuise cu atit de putin de la viata. Era destul pentru ea, era ceea ce isi dorea, era ceea ce visase sa aiba. Si adormi fericita cu gindul la un viitor mai bun.