Floarea de cais

Era acolo, micuta, firava, sensibila. Dar mai presus de orice, delicata. Daca ar fi sa fii nepoliticos, ai fi putut spune ca este pricajita. Insa era frumoasa. Frumoasa ca si anotimpul care o adusese la existenta. Firava-i fire o datora inceputului vietii, avea doar citeva zile. O viata traita intr-o primavara plina de soare, de aer caldicel, umed inca de pe urma ultimelor ploi cu care iarna isi sarbatorise plecarea de pe acele tinuturi. Natura, prin firea lucrurilor, ii daduse viata, ea ii era mama. Tatal – un copac semet, un cais impunator, aflat la marginea unui parc al carui frumuseti de primavara incinta trecatorii care isi faceau timp sa priveasca la ce se intimpla in jur. Fusese gol pina nu demult, ramurile lui oferisera pina nu demult o privire dezolanta asupra ochilor ce incercau sa vada primele semne de viata, de verdeata . Fusese gol, golut, pina ce caldura primaverii avea sa dea semnalul trezirii la o noua viata. Si, de atunci, incet incet, invizibil ochilor muritorilor de rind, verdeata avea sa ia loc cenusiului ramurilor goale. La inceput, doar niste mici boboci, bucurosi de caldura de peste zi, si de faptul ca pot astfel sa creasca, sa se bucure de tot ce poate fi mai frumos in zilele de primavara, dar tematori de noptile care uneori erau mai reci, care pareau a spune ca iarna inca mai este stapina peste natura, si care puteau insemna sfirsitul vietuirii lor scurte. Unii boboci aveau sa se transforme in frunze, dar altii in flori, niste flori micute, de o furmusete incintatoare, dar in care se ascundeau fructul dulce galbui adorat de multi dintre oameni, care in sine purta viata ce trebuia dusa mai departe, si din care putea sa nasca un nou copac, un nou cais, ce putea fi la fel de impunator ca si cel din care iesise.

Asa fusese ea, o floare. O floare cu petale albe-rozalii, rotunde, cu forme ovale precise, dar care faceau ca natura sa biruiasca lipsa vietii ce uneori insoteste formele geometrice perfecte. Fusese o floare la care iti era mai mare dragul sa privesti. Una pentru care, daca fotografii ar fi avut timp sa o observe, ar fi facut nenumarate fotografii ale ei. Una pentru care, fetele tinere ar fi facut, pe linga altele ca ea, o frumoasa cununa cu care sa sarbatoreasca venirea primaverii. Dar, doar fusese. Insa oare nu mai era? O mica floricica de cais tot mai era, dar nu mai purta in ea acea capacitate de a da rod, de a ajunge la fructul mult dorit, care sa duca mai departe la o noua viata. Nu mai putea sa isi atinga destinul final pentru care exista, pentru care era creata.

Dar ce nemiloasa, ce cruda intimplare i se intimplase micii flori de cais? O privire rapida avea sa inteleaga usor ce se intimplase: ea nu mai era in pomul tata. Nu isi mai tragea seva atit de necesara vietii din el. Era azvirlita pe trotuarul cenusiu din asfalt, impreuna cu o bucatica din ramurica la carei capat se aflase, rupta din firea lucrurilor de catre un baietel neastimparat, un baietel ce nu stia ce frumusete se pierde, o fiinta ce nu putea vedea nobletea naturii din jurul sau. Inca mai traia, inca mai era vie, dar stia ca ii sosise ceasul, ca este vorba de doar citeva zile pina cind viata se va fi scurs din firavu-i trup datorita aerului ce avea sa o usuce, si de soarele ce avea sa o arda, si de doar citeva ore pina ce toata frumusetea ei va fi palita. Cit avea sa traiasca, avea sa se intrebe floarea de cais de ce fusese rupta. Nu intelegea de ce ea, ca si suratele ei, nu putuse sa isi continue viata ce ii fusese destinata.

Acum statea acolo, trintita la pamint, asteptindu-si sfirsitul cu amar. Nu mai avea in ea acea voiosie a primaverii ce putuse fi vazuta cit fusese la locul ei, acolo, in legatura cu tatal ei, voiosie ce o insotise zi de zi de cind aparuse in aceasta lume. Dar mai avea o dorinta, o mica dorinta inainte de a i se sfirsi viata cu totul, aceea de a fi bagata de cineva in seama, de a-i fi observata frumusetea. Asa ca, statea acolo, in asteptare, caci, ce altceva putea sa faca? Din cind in cind mai treceau oameni. Era bine ca nu fusese aruncata pe mijlocul trotuarului, altfel poate ar fi fost strivita de picioarele trecatorilor nepasatori. Statea pe o margine a lui, astfel ca era ferita de distrugerea imediata. Unii, putini, o mai vedeau, dar doar atit, iar la si mai putini putuse sa vada o mila imensa pentru faptul ca fusese rupta. Insa nimeni nu facea nimic, nimeni nu vroia sa ii dea un scop ultimelor ei momente de viata, sa o ia de jos si sa ii admire frumusetea atit cit mai avea ea de trait!

Nu suporta sa ramina acolo. Era cald, si soarele o dogorea. Daca ar fi avut seva ce ii daduse viata, soarele ar fi fost un prieten bun, insa acum ii devenise un aprig dusman. Razele lui, altadata atit de binefacatoare pentru cresterea si transformarea ei, erau acum pe atit de mult distrugatoare, pentru ca o priva de elementul cel mai important si necesar vietii – apa, care sub razele lui ii paraseau fiinta plapinda. Mai erau si animalele de companie, care treceau impreuna cu stapinii lor. O observau, interesant, o observau cu totii, veneau la ea si o miroseau, o mai miscau din loc, si acest lucru nu ii placea defel, pentru ca ii sifonau petalele superbe, dar, doar atit, strimbau din micul lor botic (oare ce se asteptau la ea sa miroasa?!?), si plecau rapid mai departe.

Incet, incet, viata din ea se stingea. Devenea tot mai slabita, tot mai fara vlaga. Frumusetea ii ramasese inca, insa incepea sa moara. Nu stia daca ii va mai fii indeplinita ultima dorinta. Singura certitudine era cea a mortii, cea a sfirsitului de neoprit. Macar de ar fi avut parte de o moarte frumoasa.

O vazuse de departe. Era o mica fetita, impreuna cu mama ei. Realiza ca fusese vazuta. O bucurie nedescrisa ii inunda fiinta. Se indreptase catre ea. O placuse. O privise vorbind ceva cu mama ei, iar apoi punind mina micuta pe crenguta si ridicind-o de la pamint. Se uitase la ea, o privi cu atentie, si mica floare de cais se simti admirata. Se simti pretuita. Stia ca astfel isi indeplinise scopul ultim. Fusese luata de jos, admirata, iar mai apoi dusa cu grija in mina la casa fetitei, si pusa intr-un paharel cu apa. Astfel, viata avea sa ii mai continue pentru o vreme, dar stia ca doar pentru citeva zile. Inevitabilul mortii nu putea fi inlaturat. Se simtea totusi revigorata acum, ii era ceva mai bine. Frumusetea ii revenise cu totul, si voiosia la fel, stia ca are pentru cine sa fie frumoasa. Si nu mai conta ca in curind se va sfirsi totul, vroia sa traiasca acele momente din plin.

Mai tirziu, in acea dupa-amiaza plina de arome de primavara, fetita avea sa o puna dupa ureche si sa iasa cu ea afara la prietenele ei. Vazind-o, prietenele ei nu avura decit cuvinte de admiratie pentru ea, si astfel mica floare de cais se simti importanta, simti ca frumusetea ce o avea era ceva valoros, ceva ce incinta inimile oamenilor, ceva pentru care merita sa traiesti, oricit de putin ai avea de trait. Toata acea zi avea sa se simta bine in continuare, chiar de ramasese fara apa, iar seara, avea sa fie pusa din nou in micutul paharel cu apa.

Noaptea ii fusese bine, nu era asa de racoros in casa fetitei ca si afara, iar dimineata fetita, grabita se plece la scoala, abia de ii mai acordase putin atentie, o luase doar pentru citeva momente in mina si privise la ea, facind ochii mari de uimire din pricina frumusetii ei. Mai tirziu, avea sa fie uitata, dar floricica era multumita, stia ca poate sa moara linistita, caci cineva ii daduse si existentei ei de floare rupta dintr-un colt de rai un sens, un scop care sa o faca sa se simta utila, sa se simta frumoasa, sa se stie admirata.