O zi din viata

O dimineaţă. Cu un ceas. Un ceas ce sună prea devreme. Adică mult mai devreme decât aş vrea eu. Dar, ce sa-i faci?, asta-i viaţa! Trebuie să mă trezesc, pentru că munca mă aşteaptă. Nu am de ales. Mă trezesc de-a binelea, dintr-o dată. Nea Ene fuge de la gene mai repede decât credeam. Şi rămân uimit de mine însumi, cel căruia îi trebuia atât de mult timp ca să se ridice din pat de dimineaţă. Să fie oare de vină acel moment? Caut să văd dacă aşa e. Şi descopăr că este chiar aşa. Pur şi simplu nu mai am răbdare. Vreau să ajung la acel moment. Dar mai este atât de mult până acolo!...

E bine. Pentru că m-am sculat mai devreme, am timp. Să verific dacă totul este aşa cum am planificat. Mă uit la ţinută. Costumul, cenuşiu, cu o nuanţă ce pare ruptă dintr-un decor de toamnă ca cea de afară, e aranjat la „dungă”. Am făcut-o încă de aseară, pentru a nu avea surprize în cazul în care mă voi fi trezit prea târziu de dimineaţă. Venind de la slujbă, nu voi mai avea timp pentru aranjat. Totul e perfect. Totul e la locul lui. Zâmbesc satisfăcut.

Un lucru. Un mic obiect. Micuţ, dar extrem de simpatic şi draguţ. Aşteaptă şi el acel moment. Dar nu cu încordare, ca mine. Privind la el încă o dată, îmi aduc aminte cât de mult l-am căutat, cât de mult am insistat să îl găsesc pe el sau măcar ceva asemănător lui.  Acum este în mâna mea aşteptându-şi destinul şi descopar încă o dată ce bună alegere am făcut luându-l pe el.

Încep să mă pregătesc de o nouă zi. O simplă zi, obişnuită ca toate celelalte. Aceeaşi viaţa monotonă, cu trezirea de dimineaţă, pregătirea de plecare, serviciul. Rutina începe să îşi facă din nou efectul. Ca un soldat care din obişnuinţă ştie ce are de făcut, mă pregătesc şi eu de serviciu. Mereu aceleaşi lucruri. Uneori mă înfurie chestia asta. Aş vrea să fie şi altfel, dar, oricât aş încerca să schimb ceva, nu pot reuşi să schimb decât într-o mică măsură. Însă azi lucrurile vor fi puţin mai diferite, mai ales seara. Şi acest lucru mă bucură.

Un timp. Un timp îndelungat de aşteptare. La serviciu, îmi fac slujba. Însă parcă nu merge ca în celelalte zile. Chiar şi colegii mei văd acest lucru. Dacă la început am putut aştepta cu răbdare, pe măsură ce trece timpul, nerăbdarea pune tot mai mult stăpânire pe mine. Bine că am de lucru, altfel aş deveni extrem de agitat. Şi e bine că am nişte colegi extraordinari în acest sens. Ei ştiu cum să facă să treacă timpul mai repede. Mai o vorbă, mai o glumiţă din partea lor, mai un banc, şi timpul trece. Însă parcă dinadins vrea să treacă aşa de încet. Secundă după secundă, momentele par a fi ore, zile chiar. Ce chestie şi cu timpul ăsta: uneori ai vrea să treacă atât de greu, iar alteori abia mai trece. Ultima oră e chiar cumplit, mă uit din trei în trei minute la ceas. Unul dintre colegi se uită la mine şi remarcă: “Ce ai păţit, ai  întâlnire cu vreo fată?”, şi un zâmbet şugubăţ îi apare în colţul gurii. Tac chitic. Nu spun nimic. Aşa cum am ţinut totul secret pâna acum, vreau să rămână şi de acum încolo. Pâna la un anumit moment. Aceasta pentru că nu vreau să fiu subiectul niciunui fel de glumă.

Răsuflu cât se poate de uşurat la terminarea celei din urmă ore. De acum a mai rămas puţin. Şi totul depinde de mine. Plec în fugă de la serviciu. Dacă până acum nu am ştiut cum să fac să treacă timpul mai repede, de acum timpul mă pune pe fugă. Alerg acasă ca să apuc să mă schimb. Că doar pentru atâta mai am timp. De mâncat, abia deseară. Mă bucur totuşi că chinul aşteptării a luat sfârşit. Ajung cu bine acasă, mă aranjez, şi mă schimb. Iau lucruşorul, micuţul obiect ce va fi vedeta serii şi dispar. Plec bucuros că voi ajunge fără nici un pic de întârziere.

Locul de întâlnire. Aflat în mijlocul oraşului, destinat doar pietonilor, cu bănci elegante, însă şi cu mult spaţiu verde în jur., cu o fântână arteziană a cărei apă clipoceşte într-un mod plăcut auzului, ca un mic izvor ce ţîşneşte din poala unei stânci de munte. Este locul ideal pentru întâlniri, de orice fel ar fi ele. Traficul este prea intens pentru acea oră din zi. Aş fi vrut să fie mai lejer. Pentru că am ajuns ceva mai devreme, mă pun pe o bancă. Încerc să mă liniştesc, să mă opresc din graba avută. Reuşesc. Privesc la superba zi de toamnă, cu soarele călduţ, cu priveliştea deosebită oferită de culorile galben-roşiatice sau ruginii a frunzelor ce sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru plăcerea unui dans la care invită vântul, un partener câteodată  molcom iar altă dată pătimaş. M-am liniştit doar pe moment. Cu gândul la ce se va întâmpla, inima a început iar să îmi bată. Din ce în ce mai tare! Ce mai, simt ca am şi eu inimă! Gândul se duce de la lucrurile din jur la ce se va întâmpla azi. Am emoţii. Îmi fac probleme: cum va ieşi? Deşi ştiu că nu aş avea de ce să îmi fac probleme.

O tânară. O fată frumoasă, ca o crăiasă din poveşti. Apare prin mulţimea de oameni. Nu îmi pare cunoscută. Înăltuţă, subţirică, dar cu forme ale corpului bine definite şi feminine, cu gesturi elegante, se apropie tot mai mult de mine. Privesc la ea. Rochia, de un albastru ca cerul senin de vară, se potriveşte foarte bine cu părul blond, aproape galben pai. Părul prins în spate, într-o coafură de zile mari îi scoate bine în evidenţă trăsăturile calde şi fine ale obrazului. Gura, ce mă duce cu gândul la Ea datorită asemănării izbitoare, cu buzele subţiri dar senzuale, o fac ca desprinsă din poveşti. Şi cu ochelarii ce îi ascund ochii, arată foarte bine. Da, e draguţă fata, foarte draguţă. Cochetă chiar. De parcă ar fi o actriţă de cinema.

Când e la doi metri de mine, un zâmbet cald şi şmecheresc îi apare în colţul buzelor. Parcă cunosc acel zâmbet... Însa nu mai am timp să gândesc de unde. Aud glasul ei, aflat acum la doar un pas de mine salutându-mă! Rămân uimit. Nu, nu se poate! Chiar nu se poate! E Ea! Îmi trebuie timp să mă dezmeticesc. Se vede că sunt dezorientat. Ea îşi dă ochelarii jos de pe nas şi zâmbeşte, zâmbeşte cu multă înţelegere. Ah, acea înţelegere care m-a făcut să mă topesc din start dupa ea! În alte situaţii m-aş fi simţit penibil, însa cu ea, nu. Şi ştiu că niciodată nu va fi altfel. Îmi revin, încet-încet. Şi abia apoi raţiunea îşi face loc printre sentimente şi emoţii: era oarecum normal să nu o recunosc, odată ce mereu venea la întâlniri îmbrăcată simplu, cu părul lăsat să fluture în bătaia vântului, şi rareori cu ochelari de soare. Ochii ei, cu privirea profundă, ce încearcă să privească mereu dincolo de aparenţe, sunt fixaţi asupra mea, iar vocea, sensibilă şi caldă spune: “Asa, acum ti-ai revenit!”. Ne salutăm cu un pupic pe obraz, aşa cum obişnuim de fiecare dată când ne revedem. Revin la acea stare de familiaritate ce o am în prezenţa ei, stare ce o am cu privire la orice alt lucru când sunt cu ea – parcă toate îşi au locul lor, iar ea este în centrul lor, acolo, lângă mine. Zâmbesc şi eu, un zâmbet ce nu va mai pleca de pe buzele mele întreaga zi. Poţi să nu zâmbeşti când eşti lângă o fiinţă aşa de frumoasă? Însă gândul mă ia şi mă duce în altă parte, şi mă întreb: ştie ceva? I-a spus cineva ceva? Nu avea cum. Nu am spus nimănui ce se va întâmpla azi. Oare să fi simţit ea ceva? De ce tocmai azi s-a aranjat în aşa fel încât să fie atât de cochetă? De ce nu se miră că şi eu am venit azi la costum? E o enigmă, un mister pentru  mine.

Mai stăm un timp pentru a admira natura din jur. Toamna şi-a lăsat cu bogăţie culorile ei pastelate peste ceea ce a fost cândva un verde plin de viaţă. Iar noi, în mijlocul ei, parcă întregim ceea ce lipseşte, nişte ochi deschişi care să vadă frumuseţile din jur – un soare blând, dar luminos pe un cer albastru ce pare încă de vară, un aer proaspăt, căldicel încă, spălat de ploile ce trecuseră, ale cărui miresme ce ies din pământul reavăn te încântă aspirându-l adânc în piept, frunze ce cad molcom la pamânt, neţinând cont de freamătul oamenilor din jur, spunându-şi fiecare povestea vieţii ei de-o vară. Natura moare încet şi această moarte a ei ne îndreaptă mereu spre meditaţie. Stăm amândoi liniştiţi, ea cu capul pe pieptul meu,  eu mângâindu-i  uşor umărul şi privim natura. Îmi trec degetele prin părul ei a cărui culoare face concurenţă frunzelor gălbui din jur. Mă gândesc: “Oare ele nu sunt invidioase din aceasta cauză?” şi zâmbesc. Arareori mai scoatem câte un cuvinţel. Ca de fiecare dată când ne întâlnim, ne umplem de natură, pentru a face faţă provocărilor zilnice ce ne sunt adresate în mijlocul betonului şi asfaltului lipsit de viaţă a oraşului.

Într-un târziu, ne ridicăm. Soarele se îndreaptă către apus şi nouă ni se face foame. Mergem, ca de obicei, la restaurantul preferat. Un restaurant ce are spaţii despărţite între ele, spaţii ce conţin nu mai mult de patru mese fiecare. Un loc unde poţi fi ceva mai intim decât în alte restaurante, unde, vrei, nu vrei, privirea ţi se intersectează mai întotdeauna cu cea a trecătorilor sau a ocupanţilor vreunei mese. Pe drum povestim. La restaurant, până ce ospătarul aduce mâncarea, aşezati faţă în faţă, ne sorbim din priviri, ne ţinem de mâini şi povestim. Povestim din nou. Povestim orice, câte-n lună şi-n stele. Nu există subiect pe care să nu îl putem aborda împreună. Şi ne face plăcere să discutăm. Dacă am putea, am face-o non-stop. În cele din urmă, printre discuţii, mai şi mâncăm. Aproape că am uitat de foame. Parcă zicea cineva că “dragostea trece prin stomac”. Să îl cred? Nu pot să îl cred! Restaurantul, mâncarea, lucrurile şi oamenii din jur pălesc atunci când stai în faţa celei mai dragi fiinţe. Privesc la Ea. Nu pot decât să văd ce poate fi mai frumos pe aceasta lume. Vorbesc cu Ea. Înţelegerea îşi are locul ei pe deplin, înţelegere izvorâtă dintr-un suflet geamăn cu  al meu. O cunosc. Da. Şi ştiu că pot avea încredere deplină  în Ea, că Ea este şi va fi mereu alături de mine, indiferent ce s-ar întâmpla, că mă va copleşi cu atenţia ei, că va fi alături de mine mereu şi că mă va susţine când îmi va fi greu, că va şti întotdeauna cum să mă ia ca să scot ce e mai bun din mine. Acum, încă o dată, simt că inimile noastre nu mai sunt separate. Unitatea stabilită între ele, bătăile lor la unison, mă fac să am impresia că zbor. Dar oare sufletul meu nu zboară când sunt cu Ea? Poate că nu e doar o impresie.

Terminăm de mâncat. Nu şi de povestit. Nu şi de vorbit, de discutat. Nu contează că sunt probleme personale  obişnuite sau că sunt subiecte despre care nu vorbeşti chiar în fiecare zi. Noi discutăm. Chiar şi la mult timp după ce am terminat cu mâncarea. Pot spune că am o adevarată parteneră de discuţie!

Plecăm într-un târziu. Afară s-a înserat de mult. Noaptea îşi face loc tot mai mult într-o toamnă ce se vrea a fi memorabilă pentru noi. Oraşul devine tot mai liniştit, lăsând în parcurile lui loc cuplurilor de îndrăgostiţi să se desfăşoare în voie.

Un loc. Un loc cât se poate de special pentru noi. O buturugă. Rămăşiţă a unui copac ce şi-a ridicat cândva măreţia coroanei sale până la cer, se odihneşte acum  printre alţi copaci situaţi pe malul lacului, acolo unde puţini ochi ajung să privească. Loc suficient pentru doi tineri ca să stea şezând pe ea. Cam înghesuit, dar oare nu e mai bine aşa? Zâmbesc şi la acest gând. Şi îmi aduc aminte de o mica anecdotă: “Întrebare: ce îi face pe doi tineri să se înghesuie pe acelaşi loc din tramvai când de fapt tramvaiul e gol? Răspuns: dragostea!”

Ne aşezăm pe buturugă. Îmbrăţişaţi. Vremea poveştilor s-a dus. Acum ne simţim prea aproape unul de celălalt pentru a mai vorbi. Cuvintele ar fi de prisos. Stăm liniştiţi. În acest colţ retras de oraş, liniştea  din sufletele noastre şi-a pus parcă amprenta şi asupra lucrurilor din jur. Totul pare îngheţat, totul este nemişcat. Totul e ca şi imaginea unei fotografii, moment rupt din tumultul vieţii cotidiene. Natura ne ajută şi ea la a simţi unirea dintre noi. Luna plină, cu al ei nimb rotund de lumină, priveşte de sus la noi zâmbind parcă, împrejurându-ne cu lumina ei difuză, ideală pentru momente ca acesta. În depărtare, oraşul îşi trăieşte viaţa cu zgomotele lui, însă în jurul nostru e linişte. Doar clipocitul apei din lac, la mişcarea vreunui peşte se mai aude. Şi doar inimile noastre freamătă la simţămâmtul prezenţei fiinţei care ne este atât de dragă. Acel loc, acea buturugă, e sinonimul fericirii pentru mine. Dar aceasta pentru că e şi Ea acolo. Cum ar fi fără Ea acolo? Nici nu vreau să mă gândesc. Tot ceea ce contează e că suntem împreună. Atât.

Apoi, urmarea firească a lucrurilor. O mângâiere. O mână a ei, timida,  pe faţa mea. Apoi a mea pe a ei. Iar apoi, mângâieri din plin. Încerc să o simt, să o percep aşa cum este Ea, cu toată frumuseţea ei fizică şi sufletească, să mă contopesc cu tot ce e ea ca fiinţă. O privesc în ochi şi buzele ni se apropie. Fără jenă. Fără timiditate. Şi parcă nu îmi vine să cred că Ea e fata aceea cuminte, aproape timidă, pe care am cunoscut-o până acum. Dar totul e perfect normal, totul e la locul lui. Ne sărutăm. Cu foc, cu patos. Cu dorinţa de a-l face pe celalalt fericit. Şi când îi simţim fericirea, fiecare dintre noi se bucură în dreptul lui. Mângâierile, sărutările noastre sunt exprimarea cea mai bună a ceea ce simţim unul pentru celalalt. La un moment dat, ne oprim, lăsând, din nou, în liniştea nopţii, ca doar inimile noastre să vorbească.

Şi, desigur, un moment. De fapt, nu un moment. E Momentul. Îmbătat de dragoste, înconjurat de acele clipe sublime alături de Ea în mijlocul unei naturi ce parcă simte cu noi, scot din buzunar, cu grijă şi atenţie, pentru a nu distruge acele momente rupte din paradis,  micuţa cutiuţă cu acel lucruşor în care am investit atâta atenţie în ultimul timp. Ea, înca cu inima aflată în sferele celeste ale dragostei priveşte la mine, la ce fac. Mă vede deschizând mica cutiuţă frumos ornamentată, şi scoţând obiectul din ea. Uimirea apare pe faţa ei scăldată încă în siguranţa şi încrederea dragostei. E ceea ce îşi dorea atât de mult! Privim amândoi la obiect pentru câteva secunde în linişte. Mă miră faptul că nu spune nimic. Cred însă că e suficient de sensibilă încât să aprecieze momentul şi să lase lucrurile să decurgă de la sine, pentru a nu prejudicia ceea ce trebuie să fie atât de frumos. Mai târziu, o întrebare venită din străfundurile fiinţei mele, o întrebare ce abia aştepta să fie pusă, o întrebare ce aştepta înfrigurată un răspuns, iar răspunsul, ah!, răspunsul!, oricare ar fi el, se află în inima şi pe buzele ei. “Vrei să te căsătoreşti cu mine?” Simplu. Parcă prea simplu. Pe moment, tace, lăsând ca aşteptarea şi suspansul să îşi aibă efectul dorit. Răspunsul, rostit încet, dar la fel de profund ca şi întrebarea, şi la fel  de simplu, ţâşneşte în cele din urmă cu hotărâre din adâncurile inimii ei. “Da!”.  Încet, iau cu delicateţe mâna ei într-a mea, şi îi pun inelul cu diamant pe deget.

Mai apoi, tăcere. Deplină. Chiar şi inimile noastre s-au oprit şi tac. Puternic strânşi unul la pieptul celuilalt, ne lăsăm pătrunşi de semnificaţia momentului. Am vrea să nu mai treacă niciodată. Dupa câteva clipe însă, încercăm să gândim ce am realizat acum. Ce urmări va avea acest lucru. Cum va amprenta viaţa noastră de acum încolo. Îmbrăţişaţi la fel de puternic, realizăm că de acum, suntem sortiţi unul altuia, pentru totdeauna.

Bucuria începe, pe măsură ce realizăm ce s-a întâmplat, să apară la iveală din sufletele noastre. Încet, la început. Tot mai tumultuoasă pe parcurs. Revărsându-se în cascade. Devine atât de puternică încât nu mai putem sta în acelaşi loc. Vorbind, degajaţi, începem să ne plimbăm pe aleile parcului. Dar parcă corpurile noastre nu pot cuprinde bucuria imensă ce ne-a cuprins pe amândoi. Cântăm. Cântăm râzând, iar uneori strigăm de bucurie. Sărim, ne învârtim ţinându-ne de mână, ca nişte copii lăsaţi liberi să se joace. Dansăm. Pentru puţinii trecători grăbiţi ai acelei seri târzii de toamnă, părem a fi poate nebuni. Sau cel puţin deplasaţi. Dar nu ne pasă. Ceea ce simţim, momentul avut, depaşeşte cu mult ceea ce poate face remarca răzleaţă a unui trecător necunoscut.

Mai trece ceva timp până să ne potolim. Cu extazul încă în suflet ne îndreptăm uşor spre casă. O conduc, fericit că cândva nu va mai trebui să o conduc, căci vom merge împreună acasă. La căsuţa noastră. Vorbim din nou. De data asta nu despre câte-n lună şi-n stele. Doar despre noi. Despre viitorul nostru. Evaluăm. Analizăm ce putem face cu ce avem fiecare. Visăm cu privire la ce se va întâmpla de acum încolo în vieţile noastre. Însă încercăm să rămânem cu picioarele pe pământ, atât cât putem, pentru a fi cât mai realişti. La urma urmei, e viitorul nostru în joc.

Ajunşi în faţa casei ei, ne îmbrăţisăm din nou. Îşi pune capul pe pieptul meu şi tăcem pentru câteva momente lăsându-ne pradă visurilor. Mă gândesc, intr-un târziu, că am rămas cu o enigmă nerezolvată azi. Şi o întreb: “Ai simţit, ai ştiut ce va fi azi?” Răspunsul e pe măsură: “Oare nu aşa trebuia să se întâmple?” Şi nu pot decât să mă înclin în faţa sensibilităţii ei, a intuiţiei care a ştiut să prevadă fără a i se spune nimic despre acest moment ce se dovedeşte a fi atât de sublim în viaţa noastră. Încă o dată, încă o dată mai mult, realizez că e o fată unică, că e o fiinţă deosebită.

Ne despărţim cu un sărut lung şi câteva cuvinte tandre, drăgăstoase. Cu o mare părere de rău. Pe drum spre casă, meditez la ce s-a întâmplat. Deşi a trecut mai bine de jumătate din noapte, nu mă grăbesc. Încă sunt pătruns de moment. Beatitudinea încă nu a părăsit inima mea. Şi ce dacă mâine voi fi obosit la lucru? Azi e ziua mea, azi a fost momentul nostru! Rămân conectat la ce s-a întâmplat, plutind parcă pe drumul spre casă. Nici răcoarea nopţii, ce prevesteşte apropierea iernii, nu poate să mă îndepărteze de la ceea ce a fost azi. Ajuns acasă, mi-e greu să merg la culcare, ştiind ca azi va deveni ieri, că va fi la un moment dat istorie. Totuşi, obosit fiind, mă întind pe pat. Având-o pe Ea în minte şi în suflet, cele mai frumoase vise cu ochii deschişi nu mă ocolesc. Aflat între somn şi realitate, visând încă la Ea, ceasul, cu sunetul lui bezmetic, mă trezeşte la realitate, la realitatea unei noi zi obişnuite ca oricare alta. Aceasta, până când o voi revedea din nou pe Ea.

Floarea de cais

Era acolo, micuta, firava, sensibila. Dar mai presus de orice, delicata. Daca ar fi sa fii nepoliticos, ai fi putut spune ca este pricajita. Insa era frumoasa. Frumoasa ca si anotimpul care o adusese la existenta. Firava-i fire o datora inceputului vietii, avea doar citeva zile. O viata traita intr-o primavara plina de soare, de aer caldicel, umed inca de pe urma ultimelor ploi cu care iarna isi sarbatorise plecarea de pe acele tinuturi. Natura, prin firea lucrurilor, ii daduse viata, ea ii era mama. Tatal – un copac semet, un cais impunator, aflat la marginea unui parc al carui frumuseti de primavara incinta trecatorii care isi faceau timp sa priveasca la ce se intimpla in jur. Fusese gol pina nu demult, ramurile lui oferisera pina nu demult o privire dezolanta asupra ochilor ce incercau sa vada primele semne de viata, de verdeata . Fusese gol, golut, pina ce caldura primaverii avea sa dea semnalul trezirii la o noua viata. Si, de atunci, incet incet, invizibil ochilor muritorilor de rind, verdeata avea sa ia loc cenusiului ramurilor goale. La inceput, doar niste mici boboci, bucurosi de caldura de peste zi, si de faptul ca pot astfel sa creasca, sa se bucure de tot ce poate fi mai frumos in zilele de primavara, dar tematori de noptile care uneori erau mai reci, care pareau a spune ca iarna inca mai este stapina peste natura, si care puteau insemna sfirsitul vietuirii lor scurte. Unii boboci aveau sa se transforme in frunze, dar altii in flori, niste flori micute, de o furmusete incintatoare, dar in care se ascundeau fructul dulce galbui adorat de multi dintre oameni, care in sine purta viata ce trebuia dusa mai departe, si din care putea sa nasca un nou copac, un nou cais, ce putea fi la fel de impunator ca si cel din care iesise.

Asa fusese ea, o floare. O floare cu petale albe-rozalii, rotunde, cu forme ovale precise, dar care faceau ca natura sa biruiasca lipsa vietii ce uneori insoteste formele geometrice perfecte. Fusese o floare la care iti era mai mare dragul sa privesti. Una pentru care, daca fotografii ar fi avut timp sa o observe, ar fi facut nenumarate fotografii ale ei. Una pentru care, fetele tinere ar fi facut, pe linga altele ca ea, o frumoasa cununa cu care sa sarbatoreasca venirea primaverii. Dar, doar fusese. Insa oare nu mai era? O mica floricica de cais tot mai era, dar nu mai purta in ea acea capacitate de a da rod, de a ajunge la fructul mult dorit, care sa duca mai departe la o noua viata. Nu mai putea sa isi atinga destinul final pentru care exista, pentru care era creata.

Dar ce nemiloasa, ce cruda intimplare i se intimplase micii flori de cais? O privire rapida avea sa inteleaga usor ce se intimplase: ea nu mai era in pomul tata. Nu isi mai tragea seva atit de necesara vietii din el. Era azvirlita pe trotuarul cenusiu din asfalt, impreuna cu o bucatica din ramurica la carei capat se aflase, rupta din firea lucrurilor de catre un baietel neastimparat, un baietel ce nu stia ce frumusete se pierde, o fiinta ce nu putea vedea nobletea naturii din jurul sau. Inca mai traia, inca mai era vie, dar stia ca ii sosise ceasul, ca este vorba de doar citeva zile pina cind viata se va fi scurs din firavu-i trup datorita aerului ce avea sa o usuce, si de soarele ce avea sa o arda, si de doar citeva ore pina ce toata frumusetea ei va fi palita. Cit avea sa traiasca, avea sa se intrebe floarea de cais de ce fusese rupta. Nu intelegea de ce ea, ca si suratele ei, nu putuse sa isi continue viata ce ii fusese destinata.

Acum statea acolo, trintita la pamint, asteptindu-si sfirsitul cu amar. Nu mai avea in ea acea voiosie a primaverii ce putuse fi vazuta cit fusese la locul ei, acolo, in legatura cu tatal ei, voiosie ce o insotise zi de zi de cind aparuse in aceasta lume. Dar mai avea o dorinta, o mica dorinta inainte de a i se sfirsi viata cu totul, aceea de a fi bagata de cineva in seama, de a-i fi observata frumusetea. Asa ca, statea acolo, in asteptare, caci, ce altceva putea sa faca? Din cind in cind mai treceau oameni. Era bine ca nu fusese aruncata pe mijlocul trotuarului, altfel poate ar fi fost strivita de picioarele trecatorilor nepasatori. Statea pe o margine a lui, astfel ca era ferita de distrugerea imediata. Unii, putini, o mai vedeau, dar doar atit, iar la si mai putini putuse sa vada o mila imensa pentru faptul ca fusese rupta. Insa nimeni nu facea nimic, nimeni nu vroia sa ii dea un scop ultimelor ei momente de viata, sa o ia de jos si sa ii admire frumusetea atit cit mai avea ea de trait!

Nu suporta sa ramina acolo. Era cald, si soarele o dogorea. Daca ar fi avut seva ce ii daduse viata, soarele ar fi fost un prieten bun, insa acum ii devenise un aprig dusman. Razele lui, altadata atit de binefacatoare pentru cresterea si transformarea ei, erau acum pe atit de mult distrugatoare, pentru ca o priva de elementul cel mai important si necesar vietii – apa, care sub razele lui ii paraseau fiinta plapinda. Mai erau si animalele de companie, care treceau impreuna cu stapinii lor. O observau, interesant, o observau cu totii, veneau la ea si o miroseau, o mai miscau din loc, si acest lucru nu ii placea defel, pentru ca ii sifonau petalele superbe, dar, doar atit, strimbau din micul lor botic (oare ce se asteptau la ea sa miroasa?!?), si plecau rapid mai departe.

Incet, incet, viata din ea se stingea. Devenea tot mai slabita, tot mai fara vlaga. Frumusetea ii ramasese inca, insa incepea sa moara. Nu stia daca ii va mai fii indeplinita ultima dorinta. Singura certitudine era cea a mortii, cea a sfirsitului de neoprit. Macar de ar fi avut parte de o moarte frumoasa.

O vazuse de departe. Era o mica fetita, impreuna cu mama ei. Realiza ca fusese vazuta. O bucurie nedescrisa ii inunda fiinta. Se indreptase catre ea. O placuse. O privise vorbind ceva cu mama ei, iar apoi punind mina micuta pe crenguta si ridicind-o de la pamint. Se uitase la ea, o privi cu atentie, si mica floare de cais se simti admirata. Se simti pretuita. Stia ca astfel isi indeplinise scopul ultim. Fusese luata de jos, admirata, iar mai apoi dusa cu grija in mina la casa fetitei, si pusa intr-un paharel cu apa. Astfel, viata avea sa ii mai continue pentru o vreme, dar stia ca doar pentru citeva zile. Inevitabilul mortii nu putea fi inlaturat. Se simtea totusi revigorata acum, ii era ceva mai bine. Frumusetea ii revenise cu totul, si voiosia la fel, stia ca are pentru cine sa fie frumoasa. Si nu mai conta ca in curind se va sfirsi totul, vroia sa traiasca acele momente din plin.

Mai tirziu, in acea dupa-amiaza plina de arome de primavara, fetita avea sa o puna dupa ureche si sa iasa cu ea afara la prietenele ei. Vazind-o, prietenele ei nu avura decit cuvinte de admiratie pentru ea, si astfel mica floare de cais se simti importanta, simti ca frumusetea ce o avea era ceva valoros, ceva ce incinta inimile oamenilor, ceva pentru care merita sa traiesti, oricit de putin ai avea de trait. Toata acea zi avea sa se simta bine in continuare, chiar de ramasese fara apa, iar seara, avea sa fie pusa din nou in micutul paharel cu apa.

Noaptea ii fusese bine, nu era asa de racoros in casa fetitei ca si afara, iar dimineata fetita, grabita se plece la scoala, abia de ii mai acordase putin atentie, o luase doar pentru citeva momente in mina si privise la ea, facind ochii mari de uimire din pricina frumusetii ei. Mai tirziu, avea sa fie uitata, dar floricica era multumita, stia ca poate sa moara linistita, caci cineva ii daduse si existentei ei de floare rupta dintr-un colt de rai un sens, un scop care sa o faca sa se simta utila, sa se simta frumoasa, sa se stie admirata.

Muzica

Păşea lin şi timid pe mocheta scenei, un loc cu totul necunoscut ei pâna atunci. Ar fi făcut orice să nu ajungă în acea ipostază. Nu avea curajul necesar să facă faţă mulţimii de priviri care, ca nişte ochi de vulturi ce îşi urmăreau prada, cel putin asa i se parea ei, o urmareau acum pe ea. Insa imboldul launtric era mult mai puternic. Scopul pentru care se afla acolo biruise teama, nesiguranta si dorinta de a trece cit mai neobservata. Stia ca in multime se aflau oameni simpli, dar mai stia si ca se aflau nume grele in ce priveste muzica, oameni care au creat si au oferit inimilor pamintenilor ceva ce poate doar in Paradis mai poti gasi.

Avea 15 ani. Era doar o copila. Cu par negru, ca negrul unei nopti de vara, cu trasaturi de femeie frumoasa in devenire, insa pastrind inca formele copilaresti ale chipului. Cu o privire profunda ce exprima in ea adincimea maxima la care poate ajunge un suflet de copil, si care denota o tristete greu de invins. Nu era un copil obisnuit. Trecuse pina la aceasta virsta prin multe, astfel ca viata incepuse sa o maturizeze inainte de vreme. La 13 ani ii murise tatal intr-un accident de masina. Fusese mentorul ei, cel ce ii indrumase pasii in primii ani de viata. Mama ei lucrase mai tot timpul, iar el, fiind mai liber datorita naturii serviciului sau, se ocupase de cresterea ei. Si cu siguranta de aceea moartea lui avea sa o afecteze profund. Fusesera foarte apropiati, erau ca doi prieteni, si de aceea lipsa lui era de neinlocuit. Dar nu era numai atit. Dupa inca un an, mama ei se imbolnavise de o boala incurabila, care avea sa o tintuiasca intr-un scaun cu rotile. Si de atunci incepuse calvarul. De atunci nu a mai putut fi vorba de o copilarie normala.

            Dincolo de scoala, de invatat, ii mai raminea prea putin timp pentru alte lucruri pe care ar fi vrut sa le faca. Trebuie sa poarte de grija de mai toate nevoile mamei sale. Mai era o matusa de-a ei care venea din cind in cind sa o ajute la treburile casei, insa trebuise sa invete sa faca lucruri pe care alti copii incep sa le faca mult mai tirziu. Si in plus, mai aparuse si grija zilei de miine. Nevoile se faceau simtite tot mai acut, tot mai mult. Nu isi mai putea permite decit sa traiasca cu ceea ce avea nevoie. Viata era dura cu ea. Si de aceea tristetea si apasarea nu ii ocoleau inima firava de fetita simpla si cuminte.

In tainele muzicii o initiase tatal ei. Cunoscuse muzica. Era de fapt pasiunea vietii lui. O pasiune transmisa si fiicei sale. Ea crescuse auzindu-l pe tatal ei cintind la vioara adesea in casa, si de multe ori acordurile cintecelor lui ii sensibilizau inima. La 6 ani, cind parintii fusesera plecati pentru un timp de linga ea, avusese curajul sa deschida cutia unde era vioara, lucru cu totul interzis de tatal ei, sa o ia in brate si sa incerce sa cinte la ea. Ar fi vrut si ea pe atunci sa cinte ca si tatal ei. Tot atunci tatal ei descoperise pasiunea ei pentru muzica. Si, incet, incet, a initiat-o in aceasta arta. Mai tirziu, cind la scoala o profesoara i-a descoperit talentul, nu l-a mai lasat inima sa o opreasca sa ia vioara si sa cinte. Astfel ca, atunci cind simtea nevoia, se ducea si lua vioara tatalui si cinta. Cunostea bine unele piese, insa avea ea una preferata a ei. Momentele de tristete nu o ocolisera nici inainte, insa le venea de hac prin muzica. Era destul sa ia vioara, sa cinte un timp, si uita de tot si de toate. Se cufunda in unduirea muzicii pe care o cinta, si inima ii era alinata, inima ii era vindecata de frumusetea piesei pe care o aducea cu miinile ei la viata.

La fel facea si pana acum, de cind murise tatal ei. Poate chiar mai des. Insa, ca timp, mult mai putin. Grijile casnice, treburile de facut, nu ii mai permiteau sa stea prea mult cu vioara in mina. Insa cum prindea putin timp, mergea in camera ei si isi varsa amarul inimii in muzica. Mamei ei, care o auzea din cealalta camera, ii placea cind cinta. O mai dezmortea din apatia care o cuprinsese de cind cu necazul ei. Ea cinta acum aceeasi piesa, doar acea piesa care ii placuse atit de mult. Era o cintare care incepea cu acorduri triste, asa cum era si inima ei, insa nu se oprea doar la atit, mergea mai departe. Cel ce a compus-o nu s-a multumit sa ramina in tristete, ci a intrevazut dincolo de ea, cu ajutorul sperantei, o zi mai buna, in care bucuria sa revina, si melodia se termina mereu intr-un ritm alert, bucuros, care iti inalta sufeltul. Era ceea ce ea avea nevoie, de ceva cu care sa se identifice in necazurile ei, si de un balsam care sa o faca sa uite de toata tristetea si care sa ii dea puterea sa mearga mai departe.

Si acum, statea in fata multimii, singura,  la un concurs muzical, concurs ce era o sansa unica pentru ea, pentru ca ii putea schimba intregul curs al vietii, pentru ca ii oferea posibilitatea obtineri unei burse de studiu la un liceu recunoscut pentru numele ce le-a format in domeniul muzicii. Si in plus, era o sansa pentru a-si afirma calitatile ce le avea in acest sens. Nu ar fi vrut sa participe, mai ales ca nu avea pe nimeni sa o insoteasca si sa o incurajeze la ceea ce avea de facut,  insa profesoara ei, cea care i-a decoperit talentul o indrumase si reusise sa o convinga sa concureze. Insa emotiile erau prea puternice pentru ea. Statea in fata acelei multimi de ochi care priveau doar la ea, si care se asteptau la ceva din partea ei, si ii veni sa plinga. Stia ca trebuie sa dea din ea tot ce avea mai bun, dar nu se simtea in stare sa o faca. Gandurile ii spunea ca erau altii care aveau mult mai multa experienta decit ea, erau altii care cintau mult mai bine decit ea, astfel ca ea nu vedea rostul pentru care se afla acolo. Si poate ca avea dreptate. Dar ea nu stia ca muzica nu sta numai in acordurile cintate perfect, ci si in atingerea pe care ea o ofera inimii ascultatorului. Insa privind la primul rind, ochii ei aveau sa se intilneasca cu cei ai profesoarei ei. Era acolo, cu ea, stia ca nu are pe nimeni care sa fie cu ea. Se ingrijise de orice aspect necesar pentru ca eleva ei sa aibe o reusita cit mai deplina. O privire afirmativa, plina de intelesuri, prin care ii arata ca inima ei ii este alaturi,  un gest de siguranta si un zimbet pe buzele ei ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat o adusesera inapoi la realitate, si prin amintirea cuvintelor, ultimele cuvinte pe care profesoara, cea care ii intelesese cel mai bine tristetile si dorul dupa muzica., i le spusese chiar inainte de a urca pe scena: "Tu poti face aceasta!" Realiza ca nu are de ce sa se teama, ca intradevar putea sa o faca. Si chiar daca nu reusea nimic, ce avea de pierdut? - nu o costase nimic participarea la concurs. Avusese dreptul sa aleaga ce melodie avea sa interpreteze, si de aceea avea sa cinte melodia ei, acea piesa pe care o cintase de atit de multe ori, incit nici ea nu mai stia de cite ori. Si de aceea nu trebuia sa ii fie greu.  

Capata curaj si incepu. Timid la inceput. Dar doar la inceput. Vioara ii tremura in mina, si aceasta se vedea si in ceea ce cinta. A mai facut si citeva greseli minore din cauza emotiilor. Insa, pe parcurs, muzica avea sa o captiveze din nou, si incepu sa cinte fara greseli, asa cum stia ea. Unduirea ei avea sa o duca din nou in tenebrele adinci ale disperarii, ale necazurilor, pentru a o scoate mai apoi mai pura, mai puternica, mai victorioasa asupra imprejurarilor vietii.

Realiza ca putea sa cinte destul de bine, asa cum o facea si acasa. Teama si emotiile disparura. Se lasa cuprinsa de muzica ca de o vraja, ca de o mireasma ce te ia si te duce cu mintea departe, departe, intr-un tarim al visurilor. Si atunci, isi dadu drumul. Nu ii mai pasa de ce se intimpla in jur. Uitase de multimea de priviri. Nu mai conta decit faptul ca era ea, vioara si muzica ei. Cuprinsa de extaz, se lasa cuprinsa de muzica intrutotul, si cinta cum o facea si in poropria-i singuratate, atunci cind nu o vedea nimeni. Si atunci darul ei, care era foarte probabil de sorginte divina, avea sa se manifeste din plin. La inceput asupra ei, iar apoi si asupra celorlalti. Simtea muzica, emotiile erau in acord cu notele pe care le cinta, de fapt, mai mult, muzica era insasi esenta sufletului ei. Nu mai puteai vorbi de doua lucruri distincte: om si vioara. Nu! Cele doua erau una. Vioara era ca o prelungire a sufletului care se exprima prin ceea ce putea ea exprima mai bine.

O lacrima, ce avea sa curga pe fata ei, avea sa dea tonul. Inchise ochii si uita de tot si toate. Mai tirziu, lacrimile ii siroiau pe obraji, parca in ton cu muzica. Parca si sufletul ei disparuse printre notele muzicii. Contopirea era atit de profunda incint ceea ce ramasese era doar... muzica. Si desigur ca acest lucru nu avea sa ramina neobservat. Acest lucru avea sa atinga si alte inimi. Muzica avea sa patrunda si in ele la fel ca in al sau si sa le sensibilizeze, sa la schimbe, sa le atinga cu minunatia puterii ei, La inceput, o lacrima pe fata unei femei mai emotive, pe linga alte obrazuri crispate si reci, lipsite de sensibilitate, care nu vedeau decit o fetita cintind la vioara sa. Mai apoi alti si altii atinsi de acest farmec. Unii cu lacrimi, altii fara, dar toti atinsi de frumusetea acordurilor melodiei si de modul in care era interpretata. Pina in cele din urma, marea majoritate de ascultatori aveau sa fie cuprinsi de frenezia a ceea ce era muzica sufletului unei fete fecioare.

Ajunse la ultimele acorduri. Stia ca trebuie sa termine, si de aceea reveni cu picioarele pe pamint, dar cu ochii inca scaldati in lacrimi. Atinsa de muzica, se opri dupa ultimul acord, nestiind ce sa faca. Insa nu mai trebuia sa faca nimic, caci ramase muta de uimire. Incepind cu profesoara ei, iar mai apoi si altii, si in sfirsit cu totii se ridicara in zgomotul aplauzelor furtunoase pentru a omagia ceea ce ea reusise sa faca. Era cel mai bun atestat pentru ea ca avea talent, era cel mai bun lucru care I se putuse intimpla de mult timp incoace. Tristetea o parasi, si, bucuroasa, se inclina in fata spectatorilor si multumi din priviri, retragindu-se apoi de unde venise. Aplauzele continuara mai apoi mult timp, si nu ii venea sa creada ca erau destinate ei. Doar ei. Cind aplauzele incetara, profesoara ei avea sa vina la ea, sa o imbratiseze, si plina de bucurie sa ii spuna: “Ai fost fenomenala!”

A urmat apoi asteptarea febrila a rezultatelor. Dupa ascultarea tuturor concurentilor, juriul avea sa delibereze, insa ea mai avea de asteptat in acest sens, mai erau destui concurenti care sa isi prezinte instrumentul si melodia aleasa. Dar, intr-un sfirsit, avea sa vina si acel moment. Din nou, cu emotii, din nou, cu speranta inrudita cu teama.

Era vorba de premii, trei la numar, insotite de trei mentiuni. Toti cei ce le vor avea, vor avea parte de bursa si de recunoastere pentru a le fi inlesnita calea pe tarimul muzicii. Aflase deja care erau numele celor trei care primisera mentiune. Nu spera la vreun premiu, nu se considera atit de buna, astfel ca incet incet, disperarea si tristetea incepea din nou sa ii framinte sufletul. Insa profesoara ei stia ce stia. Statea linga ea, cu o mina pe dupa umarul ei, inca plina de speranta.

Se anunta cistigatorul premiului trei. Nu era ea. Si atunci o lacrima avea sa curga din nou din ochii ei, gindindu-se la ce oportunitate pierduse si la faptul ca avea sa continue aceeasi viata de pina acum. Nu mai avea nici o speranta. Cum sa fie ea printre primii doi de la acest concurs? Nu avea cum! Privi la cel care luase acel premiu trei, si se gindi cit de bucuros trebuie sa fie acel tinar pentru ce realizase. Iar ea, ea ramasese pe dinafara!

Insa... Nu ii veni sa creada! In dreptul premiului doi, avea sa isi auda numele spus in fata multimii mari de oameni. Urca din abisul disperarii intr-un singur moment pe treptele Paradisului, si inima ei avea sa ramina acolo pentru mult timp. Acest lucru avea sa ii dea un nou sens vietii, o directie clara si precisa, si ceva mai mult timp pentru a se ocupa de viitorul ei. Stia ca de acum, matusa sa o va intelege si se va ocupa mai mult de mama sa, astfel incit ea sa isi ia timp si pentru muzica, pasiunea vietii sale. Tristetea se dusese, bucuria imensa a succesului, atit de mare pe cit de mare era disperarea de dinainte, ii invalui inima, si ii schimba fata, astfel ca un zimbet imens ii aparu pe fata. Ochii mai purtau tristetea luptelor avute, dar sufletul ii era linistit. Realizase ceva, si nu era chiar nimic, era o punte de lansare in viata, un oportunitate care avea sa o faca sa reuseasca intr-un domeniu care ii placea atit de mult, si la care se pricepea atit de mult.

Sosind acasa, impartasi bucuria ei cu mama ei, care deveni si ea pentru scurt timp bucuroasa pentru realizarea fiicei ei. Merse apoi la culcare, insa mult timp nu putu dormi, revazu in minte fiecare moment al zilei si il retrai aproape la intensitatea cu care le avusese. Intelesese ca realizase ceva in viata si adormi cu multumire in suflet pentru tot ce se intimplase in acea zi extraordinara. Statea cu diploma la pieptul ei, si era multumita. Ii mai trecea uneori prin gind cum ar fi fost daca nu facea greselile de la inceput, poate ca ar fi luat premiul I, dar acest lucru nu conta pentru ea, o fiinta cu o inima ce se obisnuise cu atit de putin de la viata. Era destul pentru ea, era ceea ce isi dorea, era ceea ce visase sa aiba. Si adormi fericita cu gindul la un viitor mai bun.